Fara cap si fara coada

         Da, scriu fara sa stiu de unde incep si unde vreau sa ajung. Ceea ce stiu, de fapt, este ca imi doresc sa o fac, sa scriu liber si deschis asa cum obisnuiam si sa imi recapat puterea cu care o faceam odata... Asa ca in seara asta propun sa insirui bla-bla-bla-uri.

       Puternica in adevaratul sens al cuvantului nu m-am considerat niciodata. Si asta pentru ca nu am fost, pentru ca nu am dovedit-o, pentru ca am fugit de decizii importante si de responsabilitati. Am compensat, insa, cu optimism, cu seninatate si cumva cumva pietul meu a reusit sa faca fata problemelor care au aparut in calea mea.O buna bucata de vreme functiona daca nu priveam lucrurile direct in adancul lor, ci vedeam intotdeauna partea buna... Care parte, desi infima, credeam eu ca e capabila sa compenseze lucrurile mai intunecate. Acea buna bucata de vreme probabil ca mi s-a scurs printre degete, fara sa o simt, fara sa o pot impiedica. Pentru ca vine o vreme cand evitarea deciziilor se rasfrange asupra ta, cand problemele ti se arunca nemilos in fata fara a mai avea un cuvant de spus sau cotitura de facut. Iar momentul cel mai socant din aceasta perioada este acela cand iti dai seama ca, nu numai ca tu stiai ca o sa urmeze, dar chiar l-ai provocat...
        A trecut ceva timp de cand nu m-am mai analizat, de cand nu m-am mai gandit doar la mine, la sufletul meu, la cum am ajuns, cum m-am schimbat si mai ales de ce. Iar acum daca privesc in urma cu cativa ani parca toate momentele, sentimentele si, mai ales, gandurile apartin unei alte persoane.... Timpul e de vina daca s-a mai sters din moralitate, din sensibilitate, din optimism, din solidaritate si noblete. Viata, pe de alta parte, se face vinovata pentru faptul ca visele au mai palit in intensitate sau ca sperantele sunt aproape insesizabile.Eu, in schimb, ma fac vinovata de faptul ca am lasat timpul si viata sa isi faca de cap cu mine...
         Si ajung, deci, sa cersesc vechiului eu cate putin din toate caracteristicile care acum imi lipsesc cu desvarsire. Nu vrea sa mi le dea, in el inca a mai ramas putin orgoliu si ceva mai multa demnitate. Mai ramane doar sa sper ca in ceea ce mai priveste totul e doar ascuns, nu mort si ingropat in toata perioada in care ochii mei nu au vrut sa vada, iar urechile sa auda.
         Si acum vine intrebarea... voi ce vedeti in amintirile de acum cativa ani? Ce va lipseste, dar mai ales ce va bucura/ intristeaza ca va lipseste?